Concentrat de emoții într-o 122 de pagini prelins printr-o sumedenie de figuri de stil care sunt un balsam pentru suflet, pe alocuri cu gust amar până la refuz.
O vară la doi. Împărțită. Ruptă în bucăți și negociată la rece de către doi oameni bolnavi la propriu, unul de cancer iar celălalt cu disfuncții mentale. Maltratați și multilați din interior de o insuficiență acută de dragoste și de timp. Doar o vară având la dispoziție.
“… să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepţi, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face şi mai multe lucuri aiurea şi pentru a muri şi mai repede”
“Mama a plâns când le-a văzut, spunând că erau ca și ea acele flori – frumoase, dar prea târziu.”
Acțiunea având loc în spațiul rural dintr-un sătuc în Franța unde cei doi încearcă de a trăi toată dragostea din toți anii omiși în lunile de vară. Și le reușește. Prin prisma ochilor idolatrizați ai mamei. Pas cu pas. De la o ură feroce la o dragoste întârziată, comună, care se face validată prin iertare în relația mamă – fiu.
„Îmi era milă de mama nu pentru că era pe moarte și știa asta; nu pentru că se subțiase cu totul și cântărea acum cât berea pe care o beam singur într-o săptămână; nu pentru că fugise să moară departe de casă lângă un fiu care până acum o lună ar fi ucis-o fericit cu propria-i mână. Îmi era milă de mama pentru că într-o astfel de zi – când a ajuns să facă paste și să povestească despre anii ei cei buni, despre tractorul bunicii și Ptasie mleczko, despre mine sănătos, despre tata acasă, despre Mika vie – a fost nevoită să mintă.”
”Am înțeles că este sfârșitul. Mama începuse în acel moment drumul spre oriunde se află acum.Spre steaua ei din Ursula Mică, spre lanul ei de floarea-soarelui suspendat în ceruri sau poate într-un alt Univers, unde există doar un Mare întreg de Smarald, care din când în când se fărâmițează și ajunge în alte lumi sub formă de ochi verzi.”
„M-am despărțit de mama fără ca ea să știe că am iertat-o. După-amiaza se pornise vântul și m-am dus în casă să-i aduc o pătură, iar când m-am întors, mama se legăna moartă în hamac ca o crisalidă cu început de fluture.”
Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri in așteptare
Cartea asta a fost ca un duș cu apă ca gheața. Dură. Până la os.
Nu este cartea la care aș reveni, pentru că unele secvențe nici nu vor pleca din mintea mea, prea adânc s-au implantat pe creier, ca pe un granit. Literă cu literă. Au regizat un film, o dramă al destinului omenesc în care dragostea vine ca o binecunvântare la toată suferința înghițită. Cu noduri…
elenamocan 